Asociatia pentru Prevenirea si Tratamentul Tulburarilor de Alimentatie APTTA

Tratamentul la maturitate

Tratamentul la adult in anorexie si bulimie

Ce presupune recuperarea dintr-o boala de alimentatie (anorexie, bulimie, EDNOS) dupa varsta de 26 de ani? E prea tarziu?

Si aici in site si in forum exista destule informatii despre recuperarea dintr-o boala de alimentatie ca adolescent si copil. Si asta se intampla in general online: se gasesc o multime de informatii privind tratarea anorexiei/bulimiei la varste mici, iar acest lucru descurajeaza oarecum persoanele adulte care sufera de o boala de alimentatie si au poate chiar au depasit cu mai multi ani varsta maturitatii. Am auzit prea des sintagma: „Pentru mine e prea tarziu...”, pentru ca restrictia e deja practicata de mult timp, boala a creeat adevarate „transee” mentale si comportamentale, dincolo de care nu pare sa se mai vada viata normala, si de multe ori obiceiurile care asigura „siguranta” au diluat pana la disparitie amintirea a cum era „inainte”.

Tratamentul exista si e posibil la orice varsta. Nu e niciodata prea tarziu pentru recuperare – si asta e cel mai important lucru din acest articol – plus inca un lucru, care va contribui la pasii pe care ii vei face practic in directia vindecarii: trebuie sa stii mai multe despre un fenomen numit disonanta cognitiva.

Ce este disonanta cognitiva?

Disonanta cognitiva in anorexie si bulimie

Obiceiurile pe care le practicam perioade lungi de timp creeaza adevarate „autostrazi” nervoase in creierul nostru – adica niste trasee neuronale foarte folosite si foarte puternice. Sa apelezi la ele e usor si comod, sunt „drumurile mentale” pe care le folosim cel mai des ca sa indeplinim o sarcina obisnuita, de zi cu zi. Se creeaza in ani de zile si sa le inlocuiesti e cam la fel de greu cu a incerca sa mergi la serviciu luand-o pe aratura, in fiecare zi. Bineinteles, daca perseverezi si o iei zilnic pe aratura, in cele din urma iti vei creea o poteca, iar in cele din urma un nou drum.

Imagineaza-ti ca vii acasa si ai mobila noua in apartament: sotul/mama/prietena ti-a facut o surpriza. E insa asezata cu totul altfel si ca sa ajungi la tv trebuie sa ocolesti o canapea. Ca sa ajungi la dormitor trebuie sa treci prin dressing. Ca sa te culci trebuie sa o iei pe partea cealalta de pat fata de cum esti obisnuita. O bucata de timp poate fi foarte enervant – te-ai impiedica de mobile din cand in cand, chiar si pe lumina, dar mai ales pe intuneric (si te-ar durea!, poate chiar te-ai rani putin), n-ai gasi telecomanda, n-ai sti cum se foloseste aragazul nou si ar trebui sa citesti instructiunile, un timp ai fi enervata de acest nou aranjament. Dar, incet, ai incepe sa apreciezi noua ergonomie, calitatea mai buna a mobilei, frumusetea culorilor, ai incepe sa te lauzi cu ea la prieteni si chiar ai da o petrecere de casa noua. Ba chiar mai mult, daca te-ai trezi cu mobila veche din nou in apartament, ti s-ar parea invechita si neadecvata, poate chiar te-ai mira cum ai suportat-o atata timp. Ti-ai creeat un nou drum mental!

Dar daca ai fi nevoita sa locuiesti intr-un loc inghesuit, intunecos si nu ai vedea nici o sansa de a pleca intr-un spatiu mai bun, ai gasi totusi in timp o multime de motive pentru care spatiul actual iti place, ar fi o adaptare la mediu: nu e mic - e intim!, nu e izolat - e linistit!, nu e intunecos – e relaxant! Si asa mai departe. Pe undeva in subconstient ai realiza  ca te minti, dar ai fi nevoita sa continui sa distorsionezi mental realitatea, ca sa nu clachezi nervos. Aceasta diferenta intre calea mentala  pe care iti „fortezi” constiinta sa mearga si realitatea pe care creierul totusi o intuieste se numeste disonanta cognitiva. Diferenta intre ce ne fortam sa credem despre noi, si realitatea a ce suntem – e disonanta cognitiva.
Persoanele de peste 26 de ani care au o boala de alimentatie au adesea mai mult de 10 ani de restrictie permaneneta sau intermitenta. In acest timp lobii frontali din creierul lor au facut o gramada de gimnastica mentala pentru a „justifica” un comportament destructiv si a-l face „acceptabil”, „normal” si pentru a minimiza aceasta disonanta cognitiva care apare din cauza practicarii unor obiceiuri despre care stie prea bine ca sunt destructive – si totusi sunt continuate.
Disonanta cognitiva creeaza sentimente extrem de incomode (spaime, depresii), si atunci creierul fabrica alte motivatii decat cele reale pentru comportamentul care a indus disonanta: ne spunem ca acest comportament nu e atat de distructiv, sau ca nu e atat de grav, ca poate n-o sa se intample nimic, etc.
Dar daca se incearca stoparea comportamentului distructiv – a restrictiei – anxietatea creste foarte tare, apare panica. Si atunci, reactia de aparare e aceasta motivare a comportamentului, gasirea de scuze care sa permita evitarea panicii si continuarea comportamentului.

  1. Negarea
  2. Negocierea
  3. Comparatia

Sa analizam pe rand aceste reactii posibile:

  1. Negarea
  2. Dupa varsta de 26 de ani e posibil ca viata deja sa fi inlaturat multe dintre „valurile roz” ale unei boli de alimentatie. Asa ca negarea bolii nu e neaparat cea mai folosita metoda de a usura disonanta cognitiva (de a usura constiinta a ce se intampla de fapt). Cei care totusi neaga realitatea bolii sunt caracterizati de o gandire mai radicala, mai in alb si negru, au judecati extrem de negative, dispretuitoare cu privire la surplusul de greutate al unora sau altora si se exprima des in acest sens, in cuvinte foarte dure. Familia de obicei cunoaste acest radicalism privind greutatea din experientele anterioare si evita subiectul ca fiind tabu. Bineinteles, bolnavul arareori are succes in a-i convinge pe altii de starea buna a sanatatii sale, dar incearca oricum. Persoanele mai in varsta apeleaza la acest tip de argumentatie mai rar decat cele mai tinere, cu exceptia situatiei cand anorexia/bulimia s-au declansat dupa atingerea maturitatii – atunci degradarea sanatatii va „forta” in timp adevarul in constiinta persoanei.
  3. Negocierea
  4. Cea mai obisnuita forma de „justificare” a bolii dupa varsta de 26 de ani e negocierea. S-ar putea sa negociezi nu numai cu tine insuti, ci si cu cei din jur. Iti cheltui o mare parte din energie ca sa te comporti normal in anumite imprejurari, dar te „rasplatesti” pentru acest succes prin comportamentele restrictive obisnuite. Din pacate, deoarece o activitate destructiva devine o „recompensa” (cum e posibil asta?), atunci te sugestionezi ca:

    • Efortul pe care l-ai facut ca sa te comporti normal (sa mananci) a fost foarte mare si a fost un urias succes;
    • „Rasplata” pe care ti-o acorzi prin infometare/sport/laxative/etc  e foarte mica si nu conteaza

    Si, desi urasti sa te auzi negociind astfel cu cei la care tii, continui sa spui lucruri de genul: „Dar am mancat ieri asa de mult, ai vazut si tu ce portii imense erau!”, sau: ”Bine, n-am sa merg sa alerg azi daca faci atata caz din nimic!”, sau: „Dar nu mi-e deloc foame, tocmai am mancat, vrei sa mi se faca rau?”

  5. Comparatia
  6. Atunci cand negarea devine greu de folosit urmatoarea motivatie pe lista e de obicei comparatia. Intr-o lume obsedata de silueta si plina de indemnuri la diete minune, e usor de recurs la comparatie. Vedetele de la TV par asa de slabute, moda se foloseste de modele asa de scheletice, incat comparatiile sar in ochi. Iar uneori , atunci cand comportamentul restrictiv este mascat sub o greutate normala, nici nu mai e nevoie de comparatie, pentru ca se gaseste cineva  care sa valideze numai aparenta: „Doctorul de familie mi-a spus ca n-am nimic”, „Analizele mi-au iesit bune”, „Dar nimeni nu-mi spune ca sunt prea slaba”, „Cum o sa fiu bolnava daca eu ma simt bine?”, „Daca pot sa alerg x km cum as putea fi bolnava?”. Deoarece 2/3 din totalul celor cu boli de alimentatie restrictive nu au o greutate clinic periculoasa, ei pot ascunde foarte bine de specialistii medicali conditia bolii lor, iar acestia pot sugera tot felul de alte motive pentru eventualele probleme, in loc sa identifice cauza reala.
    Intr-o lume infuzata de imagini de celebritati in forma, cu corpuri sculpturale, tonifiate, in care silueta este ca prin magie pastrata fara recurgerea la pilule sau infometare (chipurile!), comparatiile sunt motivatiile cel mai greu de combatut.
    „Daca X actrita poate sa arate asa de bine, sa fie asa de slaba, sanatoasa si in forma si spune ca nu are anorexie/bulimie, atunci  nici eu nu am.”
    In debarcarea acestei forme puternice de motivare a bolii va trebui sa accepti ca imaginea acestor vedete superbe e doar atat: o imagine! Nu se doreste niciodata a se dezvalui cate tratamente de fertilitate a facut acea actrita subtire ca sa poata avea copii, sau prin cate operatii estetice  a trecut ca sa-si „recapete” silueta dupa graviditate; sau ca isi datoreaza implantele dentare osteoporozei date de  anorexie sau bulimie; sau ca periodic se retrag discret in centre luxoase  pentru tratamente contra anorexiei/bulimiei de care sufera de o viata, sau ca isi permit recuperarea in unitati medicale cu servicii la care tu nici nu visezi. Si totusi, uneori mai razbate cate o recunoastere: lady Gaga, intrebata fiind la un concert despre cum isi mentine silueta, a declarat „Practic ma infometez”.  Din pacate, aceste „accidente” sunt rare.

Daca vei observa la tine manifestandu-se unul din aceste mecanisme de micsorare a disonantei cognitive, sa incerci sa constientizezi ca te impiedica sa actionezi  pentru vindecare, fata in fata cu o boala de alimentatie prelungesc suferinta si deci trebuie depasite. Cu cat le vei observa mai bine, cu atat le vei diminua puterea. Vei depune multa munca pentru creearea a noi trasee mentale si va fi nevoie sa le parcurgi de multe ori ca sa te familiarizezi cu ele, cu noile obiceiuri sanatoase, dar merita efortul.

Anorexia/bulimia netratate conduc, pe masura ce te apropii de 50 de ani (daca!), nu numai la obisnuitele distrugeri fizice si psihice despre care poti citi si aici, pe site, dar statisticile spun ca moartea cea mai frecventa dupa aceasta varsta e sinuciderea. Si asta pentru ca boala te transforma intr-un invalid; osteoporoza rapeste capacitatea de miscare, organele interne avariate te constrang la folosirea a mai multe tipuri de medicamente zilnic, singuratatea e inevitabila, te alienezi de familie si prieteni, depresia e insuportabila.

Dar tratamentul poate schimba sau stopa toate acestea, la orice varsta: daunele hipocampusului, rinichilor, ficatului se vor vindeca fara urma in urma realimentarii si tratamentului; vindecarea osteoporozei dureaza 7 ani, deci in cazul in care te apropii de menopauza osteoporoza poate fi cel mult oprita la stadiul in care se afla; depresia se atenueaza cu timpul si apoi dispare, si odata cu disparitia ei te vei putea reapropia de vechii prieteni si membrii ai familiei, te vei reconcilia cu ei, vei creea legaturi noi. E POSIBIL!

Bafta si succes!

Sustine-ne in retelele sociale! Da-ne Like!

Recomandari

Ne place si vrem sa stiti si voi.

  • Palatul Copiilor - pentru activitati extraordinare cu copiii, in special cursul de teatru